Rasarit

Limba:

Când mă gândesc la Sandu și Luiza, mi-i imaginez pe amândoi lucrând în tăcere, unul lângă altul, umăr la umăr, inimă în inimă, suflet în suflet, duh în Duh, „contemplând lumea văzută şi simţind adierea lină şi înmiresmată a celei nevăzute”, la poalele unei mânăstiri din lemn, într-o pădure din creierul munților românești, invadată de luminile contradictorii ale răsăritului și de umbrele generoase ale unor smochini uriași, ca cei din preajma Cetății Efesului sau a Grotei celor şapte adormiţi, sau ca cel în creștere, plantat de nea Georgică, vecinul Luizei, în curte.